duminică, 10 aprilie 2016

Răpiți în bucurie

   Acum o săptămână, pe vremea asta, eram proaspăt ajunși de la Oașa. Toate excursiile Acasă la noi sunt...minunate, dar asta cu adevărat a avut ceva special! În rândurile următoare, poate veți descoperi și de ce...
   Trebuia să fim doar 35, dar am fost 41. Și am pornit. Spre surprinderea noastră mobilizarea din gara de la Sibiu le-a întrecut pe toate! Pentru prima oară nu întârziase nimeni și toți eram în tren cu mult înainte de a porni. Prinsesem chiar și locuri ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată!
   Fiind 1 Aprilie, vă dați seama că o asemenea ocazie de a ne distra nu putea fi lăsată neobservată, nu? Am profitat de faptul că am avut cu noi doua românce veritabile ce vorbesc germană atât de fluent încât ar putea păcăli pe oricine, sunam dintr-un capăt în celălalt al trenului (ne-am trezit chiar cu destinatarul apelului lângă noi)...și nu ne-am lăsat până ce aproape am ajuns în Sebeș. Trebuia să coborâm și parcă și acum aud: ”Am ajuns la poartă cu sicriul pe care l-ați comandat. Puteți ieși acum, vă rog?”...Și așa am ieșit noi din tren. Râzând.
   Deși de data asta am prins locuri în tren, totuși nu chiar unul lângă altul...deci trebuia să ne cunoaștem. Așteptând microbuzul ce avea să ne ducă la Oașa, am făcut cunoștință așa cum știm noi mai bine. Pe rând, fiecare și-a spus numele, și un cuvânt care îl caracterizează și începe cu inițiala numelui său: ”Eu sunt Vicențiu și de obicei sunt vorbăreț, dar acum nici să vreau nu pot fiindcă sunt răgușit”...”Eu sunt Emil și sunt cât Turnul Eiffel”


   Dacă mobilizarea în gară a fost de nota 10, când am luat o pauză în Șugag, abia dacă îi putem da  notă trecere. Dar măcar s-a lăsat cu amintiri frumoase...











   Într-un final...am ajuns și la Oașa. Am stat la masă și pe urmă am fost informați cu privire la programul din ziua următoare. Slujba avea să înceapă la 3 și Sfânta Liturghie la 6. După un subtil murmur...au început întrebările și răspunsurile: ”La cât? 3 după-amiaza?” ”La cât ziceați că începe Sfînta Liturghie?” ”Aha...bine. Ne vedem la 6 atunci.” Și cu toate astea...dacă am avut energie pentru pozne, am găsit și pentru cele bune, încât...spre surprinderea tuturor, eram toți în picioare la 3. După, nu știu câți am mai rămas în picioare fiindcă unii din noi au fost răpiți temporar, dar măcar eram împreună, în Biserică.
   Ascultările de după slujbă n-au fost destul încât să ne consume energia...așa că restul s-a risipit printre brazi. Am pornit pe munte!!! 

   Ajunși în poiană, n-am odihnit sufletele ascultând fluierul râzând și privind în jur...un peisaj ce părea întregit de sunetele ce-l umpleau. Aici, pentru a doua oară, am fost răpiți...




   Dar ne-am trezit din vis și am pornit din nou la drum! Mai greu, mai ușor, mai gâfâind, mai trăgând unii de alții...dar împreună, urcând...


   Și urcând cu greu...dar urcând, încep să apară puțin câte puțin, pe rând, bucuriile. Fiindcă numai din osteneală vine bucuria. Am ridicat privirea din pământ și am zărit...


   ...ceea ce bineînteles, merita o mică pauză și niște poze.


   Dar nu prea mult, căci am pornit din nou la drum!


(cu multă râvnă chiar...)

...pînă când...


...AM AJUUUUNS ÎN VÂRF!!!






   Și aici...ne-am pus, bineînteles, pe mâncat...



 ...împărțind tot...








...și pe pozat...





...mai apoi pe cântat, și-apoi am plecat. Dar nu înainte de a face o poză de final...


   Ați putea crede că s-a terminat...dar pentru unii abia aici a început aventura. Cum?! Cu poză...o simplă poză care apoi s-au făcut două, trei, patru...și care avea să îi coste faptul că au rămas în urmă, s-au rătăcit și...veți vedea...
   Aceștia sunt protagoniștii și acestea sunt 2 din pozele răspunzătoare de pățania lor...



   Au pornit repede în urma celorlalți...dar se pare că zăboviseră un picuț cam...mult...fiind ”răpiți” pentru a treia oară...




   Duminică dimineața, revenind cu picioarele pe pământ, ne-am îmbrăcat în mult-iubitele straie ale strămoșilor noștri...și ne-am dus la Sfânta Liturghie. Bucuria de după se poate citi foarte ușor pe chipurile noastre...











...dar nu puteam pleca înainte de a poposi și pe la lac...






   A sosit și timpul să plecăm acasă...dar nu triști că s-a terminat, ci bucuroși că s-a întâmplat! Și cu speranța că ne vom întoarce cât de curând...









 
 În drum spre casă, pe tren, ni s-a făcut cam foame...și tot ce aveam la dispoziție era o conservă de fasole, niște pâinică și fructe goji (asta până să dăm iama în pachetul Cristinei, căreia îi mulțumim că și-a făcut cu adevărat pomană cu noi!)...




...Dragoș făcând ceai în tren la o butelie, într-o singură cană...


...din care au băut apoi cei 41 de ”răpiți” (vorba unuia din ei : câte jumătate de căpăcel fiecare) împărțind, din nou, tot...


   Răpirea noastră s-a sfârșit exact așa cum a început, în gară, însă nu făcând cunoștință, ci bucurându-ne că ne-am cunoscut și că am fost ”răpiți” împreună!



   O mărturie din suflet de-a unui sechestrat în bucurie:

   ”Mi-am zis că va fi simplu să scriu despre excursia la Oașa, că ideile se vor înșirui de la sine, că inspirația va fi pe măsura sentimentelor acumulate. Dar ce să alegi, când sufletul ți-e izvor nesecat de trăiri?! Ce să alegi, când gândurile se zbat care mai de care mai jucăușe? Ce să alegi, când nu încapi, parcă, în viață, de prea multă iubire, de prea mult frumos?
   Dar… oare trebuie să alegi? Oare nu poți să reverși tuturor din preaplinul tău? Cred că asta am făcut, de fapt, la Oașa. Am fost peste tot, pentru că Cel care e Totul a fost cu noi. Am urcat pe munte, am adunat emoții și odihnit gânduri, printr-un fluier de păstor, am ajuns chiar și la mare… dar, cel mai important, am pătruns, mai mult ca oricând, poate, în noi înșine. Cred că de aceea am și simțit acea bucurie molipsitoare - pentru că am încetat să mai căutam. Nu am mai alergat după fericire, pentru că am găsit-o înlăuntrul nostru; nu am mai căutat oameni frumoși pentru sufletul nostru, pentru că i-am aflat, începând să ne căutăm pe noi înșine. Ne-am odihnit unii prin alții, ne-am bucurat unii prin alții, realizând că purtăm în noi doruri despre care nici nu știam că există, până nu am întâlnit ce ne lipsea.
   Cred că suntem, până la urmă, fiecare loc pe care îl vizităm și ne rămâne în suflet; suntem fiecare om care deschide ușile inimii cu un zâmbet, care ne cunoaște, parcă, printr-o îmbrățișare.  Suntem și fiecare moment pe care îl petrecem împreună, iar oriunde suntem împreună, suntem ACASĂ!”







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.