Din nou acasă

Unii din noi, e drept, s-au întors acasă. Dar nu singuri, fiindcă i-am luat de mănuță și pe noii noștri frațiori enuziasmați...să le arătăm unde ne-am născut. Și nu mică ne-a fost bucuria când, reîntorși în Sibiu, am aflat ce amprentă a lăsat mica evadare în sufletele lor.

  
   "Dorul…un sentiment ce îmbină prea multe stări pentru a putea fi definit. Cu toate acestea, îl resimțim adesea, când ne exprimăm dragostea față de cineva, sau față de ceva. În ziua plecării la Mănăstirea Oașa, acest simțământ a fost împletit cu nerăbdarea, dar și cu bucuria- bucurie în care sufletul tresaltă, pentru că se întoarce acasă.

   Aici, acasă, am ajuns și eu, un biet călător, o biată frunză în bătaia vântului. Într-un loc din inima Carpaților, un drumeag pietruit își urma nestingherit calea. Era mărginit de păduri tinere fremătand a cântare, cu izvoare nenumărate, ce se aruncă vijelios înainte, spre necunoscut. Harul locului l-am simțit încă de la primul pas în afara microbuzului, har ce nu te poate întâmpina în lumea formală, care vrea în nebunia ei să cuprindă totul, iar ce nu poate fi cuprins, să fie exclus. Privind frumusețea nespusă a acestor locuri străjuite de munți, am înțeles că așa arată, de fapt, lumea privită din interior- o lume încărcată de rugăciunea celor care au ales să lase totul, numai dragostea Celui de Sus să n-o lase, ci să o resimtă la nesfârșit,în fiecare gând, la fiecare pas, în fiecare bătaie de inimă…

   La fel ca și peisajele, oamenii ce ne-au ieșit cale sunt deosebiți - în ei am regăsit acea complexitate extraordinară a unui om simplu și cât se poate de firesc, care descoperă bucuria în lucrurile mărunte și care prețuiește și conservă valorile autentice. Zâmbetele lor sunt sincere, îmbrățișările mai calde, și cu toții sunt mai fericiți, deși, poate, nici măcar nu sunt conștienți de acest lucru, pentru că își întregesc fericirea prin ceilalți.

   La plecare, am luat cu noi o părticică din liniștea, împlinirea și dragostea sinceră ale acestor oameni și locuri. Deși, fizic, nu putem fi prezenți acolo, Oașa noastră dragă rămâne înlăuntrul nostru și ne vom întoarce mereu acolo unde am lăsat o parte din noi."

(Pantiș Maria și Cristina Ștef)

   "Într-o lume cufundată în grijile vieții, mereu agitată, mereu pe fugă, în care omul e prea ocupat să-și facă norma ca să mai acorde atenție propriului suflet, undeva în apropierea Munților Șureanu, am aflat o oază de liniște unde timpul capată alte valențe, se tranformă în clipe de veșnicie. Acel loc, înconjurat de munți precum o cetate de ziduri, este o portița de scăpare din tot ceea ce înseamnă lumesc, și în acelasi timp, un loc unde să te regăsești pe tine însuți: Mănăstirea Oașa. Auzisem atât de multe lucruri despre ea încât simțeam o dorință arzătoare să o cunosc. Una e ceea ce se povestește, și alta e când trăiești chiar tu povestea.

    Odată ajunsă acolo, mă simțeam puțin stingheră deoarece până atunci eu nu mai fusesem găzduită la o Mănăstire pe mai multe zile, prin urmare nu știam care este rânduiala. Ca un copilaș care e la început de drum pe cărarea vieții și care inițial imită tot ceea ce fac adulții, așa încercam și eu să mă integrez. De îndată ce am ajuns acolo, un călugăr cu o față senină și ochi pătrunzători ne întâmpina cu un surâs…mai târziu aveam să aflu că acela este Parintele Ioan, atât de îndrăgit de tineri, în special pentru cuvintele de folos duhovnicesc, cât și pentru marea disponibiliate pe care o are în timpul spovedaniei.

    În Bisericuța de lemn, chiar la intrare, te întampină icoana Sfântului Pantelimon, prin care Sfântul însuși  parcă îți urează "Bun-venit". Când am ajuns, la Vecernie, Bisericuța era goală fiindcă nu începuse încă slujba…deși se mai simțea mirosul tămâii.

    La 2 jumătate se dădea trezirea, deoarece la 3 începea slujba. Pentru cei care sunt obișnuiți să se pună la culcare 12-1 noaptea, cum sunt eu de exemplu, e mai greu să te trezești după 2 ore. Eram aproape sigură că toată ziua o nu o să mai fiu bună de nimic, însă, spre surprinderea mea, nu numai că nu simțeam oboseala, dar mă și încărcam de energie. Intrând în Biserică, am avut parte de o mare surpriză să văd că nu mai aveai unde să arunci un ac de plină ce era. De unde au apărut toți acei oameni? Majoritatea erau tineri. Și mai surprinzător a fost faptul că erau prezenți și copii de vreo 4-5 anișori… și unul mai marițor, pe care răzbindu-l somnul, adormise în strană. Erau atât de scumpi... Nici măcar nu i-am auzit să se plângă că le e somn sau că sunt obosiți!  Bucuria li se citea pe față. Se pare că părinții acestora au înțeles cuvintele Mântuitorului care spune "Lăsați copiii să vină la mine, că a unora ca acestora este Împărăția Cerurilor". Era o atmosferă deosebită. Sub lumina candelelor se vedeau zugrăvite chipurile pline de entuziasm ale călugărilor ce cântau la strană. Unul din ei mi-a atras atenția în mod special .Avea un mod deosebit de a cânta, iar accentul, deși articula bine cuvintele, părea totuși exotic. Mai pe urmă aveam să aflu ca el este Părintele Sava, iar decizia lui de a se călugări întrece logica omenească. Fiind angajat al unei bănci din America, decide să-și lase averea, casa, continentul și să înceapă o nouă viață, întru Hristos. Acest fapt m-a marcat și mi-a dat de gândit. Omul, în decursul vieții lui, caută să se împlinească atât pe plan material, acumulând tot mai multe lucruri care să-i permită să ducă un trai "decent", fie că e vorba de casă, terenuri, mașini, cât și pe plan profesional - să aibă o carieră de succes. Acest om era împlinit pe ambele planuri, însă simțea că lipsește ceva. Când L-a descoperit pe Hristos și Evanghelia Sa, a lăsat totul, s-a lepădat de sine, și I-a urmat. Acesta e un semnal de alarmă pentru toți cei care își irosesc din timpul vieții, alergând după niște lucruri pe care oricum nu le pot lua cu ei în mormânt.

    Revenind la povestea noastră, nu pot să nu remarc bunăcuviința de care dau dovadă călugării și frații locului. Da. Veți zice că e și normal să fie așa într-o Mănăstire. Dar oare numai într-o mănăstire se cuvine să fim decenți? În societatea în care trăim, aproape că am uitat ce este aceea decență. Pornografia este la tot pasul, fie că te aflii într-o sală de spectacol, fie că ești la cinema...și chiar și în literatura modernă! Vrei nu vrei, ești expus la imagini murdare ce se întipăresc în subconștient. Aici am văzut fete cu privirea în jos și cu obrajii îmbujorați, cu sfială în voce. Am văzut oameni care își știu locul, care nu vorbesc decât ceea ce tebuie și cât trebuie, neobișnuit pentru un om pe care societatea îl învață să se impună, să treacă peste cadavrele celorlați, pe scurt, să-și hrănească ego-ul. Alt lucru ce mi-a plăcut enorm, este acela că atunci când ți se adresează te numesc soră/frate, prin acest apelativ ei adoptându-te în familia lor. Te recunosc pe tine frate, deoarece toți suntem copiii aceluiași Tată. Pe când societatea te învață de mic copil că provii dintr-o maimuță, Biserica te învață că ești defapt "Cununa Creației" Lui Dumnezeu, că pentru tine Hristos Dumnezeu s-a pogorât din Ceruri, a luat fire omenescă, S-a răstignit, ca să răscumpere pe om din păcat și să ne înalțe și pe noi la Cer.

***

    Nu trecură două săptămâni că m-am și reîntors la Mănăstire, într-o formulă mai mare, de data aceasta vreo 35 de suflete, toți OTS-iști convinși. În afară de programul obișnuit, se anunță o zi mai specială. După ce am servit prânzul, Starețul Mănăstirii, Părintele Iustin, a propus să facem o drumeție pe muntele Fetița. El o luase înainte. Un șir numeros de oameni porni cu mult entuziasm și bunăvoie spre a "cuceri" muntele. Drumul a fost cam anevoios, sau lipsa mea de antrenament a facut sa pară așa. Pe măsură ce înaintai, se făcea tot mai frig, și pe alocuri vedeai zăpadă. La un moment dat, eu împreuna cu câteva fete am ajuns codașele grupului. Atat eram de în urmă, că ne-am răăcit. Aici stratul de zapadă era mai mare, însă nicăieri nu vedeai vreun indiciu cum că ar mai fi trecut oameni. Nu e cazul să disperăm, totuși. Dumnezeu e cu noi, n-are ce să se întâmple rău, îmi ziceam. Într-un final, am ajuns și noi în vârf, unde lumea stătea adunată în jurul focului. Un glas duios se auzea din mulțime citind, și totodată trăind fiecare vers al unui poem care pe cât e de sensibil, pe atât e de străin tineretului nostru. Este vorba de "Întoarcerea fiului risipitor" a lui Costache Ioanid, care se potrivea perfect cu Evanghelia din ziua următoare. Au urmat  apoi o serie de cântece patriotice care se înălțau în văzduh ca o rugăciune. În fiecare vers se regăsește chintesența neamului nostru. Era o mică incursiune în istoria acestei țări, o istorie prea puțin dezvăluită în manualele școlare. “Avem un Rai de sfinți în temniţi daţi la moarte/ Și aruncaţi în groapă neştiuţi; / Dar astăzi dând pământul la o parte/ Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi" sunt versurile ce evocă un adevăr ce se vrea a fi uitat și ignorat. Radu Gyr, prin poeziile sale, redă tinerilor de azi valorile de ieri, ca ei să nu uite că provin dintr-un neam mereu dispus spre jertfă, atât din dragoste de Dumnezeu, cât și pentru țară.

    A doua zi, fiind Duminică, am asitat cu toții la Sfănta Liturgie, dar nu oricum, ci din datorie față de stramoșii noștri ne-am îmbrăcat în straie de sărbătoare, în costumele nostre populare specifice zonei din care provine fiecare.

   Cuvintele nu sunt deajuns pentru a putea surprinde toată bucuria ce m-a cuprins în vizita mea la Mănăstirea Oașa. M-am încărcat cu atâta liniște și pace, încât în minte îmi veneau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Doamne, bine este noua sa fim aici!" Amin!"

(Mețiu Maria)